Jupiter
Jupiter este a cincea planetă de la Soare şi este cea mai mare dintre toate planetele sistemului nostru solar. Are diametrul de 11 ori mai mare decât cel al Pământului, o masă de 318 ori mai mare şi un volum de 1300 ori mai mare.
orbita: 778,330,000 km de la Soare
diametrul: 142,984 km (ecuatorial)
masa: 1.900x1027 kg
Jupiter este al patrulea obiect de pe cer ca strălucire (după Soare, Lună şi Venus; şi câteodată Marte). A fost cunoscut din timpuri preistorice. Descoperirea de către Galileo Galilei şi Simon Marius, în 1610, ai celor patru mari sateliţi ai lui Jupiter: Io, Europa, Ganymede si Callisto (cunoscute ca sateliţii Galileeni) a fost prima descoperire a unui centru de mişcare aparent necentrat pe Pământ. A fost un punct major în favoarea teoriei heliocentrice de mişcare a planetelor a lui Nicolaus Copernic; susţinerea de către Galileo a teoriei coperniciene i-a adus probleme cu inchizitia. Înainte de misiunile Voyager erau cunoscuţi 16 sateliţi
Compoziţie
Jupiter are probabil un miez de material solid în cantitate de 10 până la 15 mase Pământene.
Deasupra acestui miez se găseşte partea principală a planetei formată din hidrogen metalic lichid. Această formă exotică a acestui element atât de comun se găseşte doar la presiuni ce depăşesc 4 milioane bari, cum este cazul în interiorul lui Jupiter (şi Saturn). Hidrogenul metalic lichid e format din electroni şi protoni ionizaţi (ca în interiorul Soarelui dar la o temperatură mult mai mică). La temperatura şi presiunea din interiorul lui Jupiter hidrogenul este un lichid, şi nu un gaz. Este un conducător electric şi sursa câmpului magnetic a lui Jupiter. Acest strat conţine probabil ceva heliu şi unele urme de "gheţuri". Stratul de la suprafaţă e compus în principal din hidrogen molecular obişnuit şi heliu ce e lichid în interior şi gazos la exterior. Atmosfera care o vedem noi este doar partea superioară a acestui strat adânc. Apa, dioxidul de carbon, metanul precum şi alte molecule simple sunt de asemenea prezente în cantităţi mici.
Atmosferă
Jupiter este în jur de 86% hidrogen şi 14% heliu (după numărul de atomi, cca 75/25% după masă) cu urme de metan, apa, amoniac. Asta este foarte aproape de compoziţia primordială din Solar Nebula din care s-a format întregul sistem solar. Saturn are o compoziţie similară, iar Uranus si Neptun au mult mai puţin hidrogen şi heliu.
Marea Pată Roşie
Marea Pată Roşie (GRS) a fost observată prima oară, de către telescoapele terestre, cu mai mult de 300 de ani în urmă ( descoperirea ei e atribuită lui Cassini, sau Robert Hooke în secolul al XVII-lea). Este un oval de aproximativ 12000 pe 25000 km, destul de mare să cuprindă două Pământuri. Alte pete mai mici dar similare sunt cunoscute de decenii. Obervaţiile în infraroşu şi direcţia de rotaţie indică faptul că este o regiune de înaltă presiune ai cărei nori superiori sunt mult mai înalţi şi mai reci decât zonele înconjurătoare. Structuri similare au fost observate pe Saturn şi Neptun. Nu se ştie modul în care asemenea structuri rezistă aşa de mult timp.
Jupiter şi celelalte planete gazoase prezintă vânturi de mari viteze în benzi largi de latitudine. Vânturile suflă în direcţii opuse în două benzi adiacente. Diferenţele mici de temperatură sau de compoziţie chimică sunt responsabile pentru colorarea diferită a benzilor, aspect ce domină imaginea planetei. Cele de culoare deschisă sunt numite zone; iar cele de culoare închisă sunt numite centuri. Benzile au fost cunoscute de ceva timp pe Jupiter, dar vortex-urile complexe din regiunile de graniţă între două benzi au fost pentru prima dată observate de Voyager. Datele de la Galileo indică faptul că vânturile au o viteză mai mare decât s-a crezut anterior (mai mari de 400 mph) şi sunt prezente în adâncimea planetei cel puţin până unde a putut ajunge sonda; ar putea să fie extinse până la mii de kilometri în interiorul planetei. Atmosfera lui Jupiter este de asemenea foarte turbulentă. Aceasta indică faptul ca vânturile sunt conduse, în mare parte, de căldura internă a planetei şi nu de cea provenită de la Soare, cum este cazul Pământului.
Magnetosfera
Jupiter are un câmp magnetic uriaş, mult mai puternic ca al Pământului. Magnetosfera lui se extinde pe mai mult de 650 milioane de km (după orbita lui Saturn!). (De notat este că magnetosfera lui Jupiter e departe de a fi sferică -- se extinde spre soare "doar" 4,3 milioane de kilometri). Lunile lui Jupiter sunt cuprinse în magnetosfera lui, ceea ce explică parţial activitatea de pe Io. Din păcate pentru viitoarele călătorii spaţiale şi o problemă mare pentru proiectanţii sondelor Voyager şi Galileo, mediul de lângă Jupiter prezintă mari cantităţi de particule prinse de câmpul magnetic al lui Jupiter. Această "radiaţie" este similară, dar mult mai intensă decât cea observată în centurile Van Allen ale Pământului. Ar fi fatală pentru orice fiinţă umană neprotejată.
Sonda Galileo a descoperit o nouă radiaţie intensă între inelele lui Jupiter şi straturile superioare ale atmosferei. Această nouă centură de radiaţii are o intensitate de aproximativ 10 ori mai mare decât cea a centurilor Van Allen de pe Pământ. Surprinzător, această nouă centură conţine ioni de heliu de energie mare de origini necunoscute.
Inelele planetei
Jupiter are inele ca Saturn, dar mult mai palide şi mai mici. Existenţa lor a fost nebănuită până când au fost descoperite de către oamenii de ştiinţă de la Voyager 1 ce au insistat că, după ce a călătorit 1 miliard de km, ar putea măcar să arunce o privire pentru a vedea dacă există vreun inel. Toţi au crezut că şansa de a le găsi este nulă dar erau acolo. A fost o descoperire majoră. De atunci au fost fotografiate în infra-roşu de către telescoapele de pe Pământ şi de pe Galileo.
Spre deosebire de cele ale lui Saturn, inelele lui Jupiter sunt întunecate. Probabil sunt alcătuite din grăunţe mici de material pietros. Spre deosebire de inelele lui Saturn, acestea par să nu conţină gheaţă. Particulele din inelele lui Jupiter probabil nu rămân acolo pentru mult timp (datorită atracţiei atmosferice şi magnetice). Sonda Galileo a găsit dovezi clare ce arată că inelele sunt alimentate încontinuu de praful format de impacturile micrometeoriţilor cu cele patru luni interioare, ce sunt foarte energice datorită mărimii câmpului gravitaţional al lui Jupiter. Inelul interior e lărgit de interacţiunea cu câmpul magnetic al lui Jupiter.
Explorarea planetei
Jupiter a fost vizitat de către Pioneer 10 în 1973 şi mai târziu de Pioneer 11, Voyager 1, Voyager 2 si Ulysses. Sonda spaţială Galileo orbitează în prezent în jurul lui Jupiter şi va trimite înapoi date cel puţin încă doi ani.
Sateliţii lui Jupiter
Jupiter are 63 sateliţi cunoscuţi, inclusiv cele patru luni galileene.
Jupiter este treptat încetinit datorită refluxului produs de sateliţii Galileeni. De asemenea aceste forţe schimbă orbita lunilor îndepărtându-le de Jupiter.
Io, Europa si Ganymede sunt ţinute împreună de forţe ce prezintă o rezonanţă orbitală de tip 1:2:4 şi orbitele lor evoluează împreună. Callisto este aproape, prinsă şi ea. În câteva sute de milioane de ani, Callisto va fi prinsă, orbitând la exact de două ori perioada lui Ganymede şi de opt ori perioada lui Io.
Înainte de misiunile Voyager, astronomii cunoşteau numai 12 sateliţi în afară de cei galileeni, adică Amalthea, descoperită în 1892, Himalia, în 1904, Elara, la un an după, Pasiphae, în 1908, Sinope în 1914, Lysithea în 1983, Ananke în 1951, Leda în 1974, Adrastea şi Thebe în 1979, urmaţi de Carme în 1983 şi Metis în 1989.
Sateliţii lui Jupiter sunt numiţi după alte personaje din viaţa lui Zeus (în principal amantele). Mai multe luni mici au fost descoperite dar nu au fost oficial confirmate sau botezate.
Date generale
Descoperire Cunoscut din antichitate
Nr. sateliti 63
Caracteristicile orbitei
Semiaxa mare 778,547199 Gm 5,20426658 u.a.
Distanţa la periheliu 740,573646 Gm 4,95042906 u.a.
Distanţa la afeliu 816,520751 Gm 5,45810410 u.a.
Excentricitatea 0,048774888
Argumentul periheliului 275,066051°
Perioada siderală 4334.50 zile 11,862615 ani
Perioada sinodica 398,88 zile
Viteza medie pe orbită 13,07 km/s
Înclinarea faţă de ecliptica 1,304626°
Înclinarea faţă de ecuatorul Soarelui 6,09°
Longitudinea nodului ascendent 100,491580°
Date fizice
Raza polară 66854 ± 10 km 10,517 raze terestre
Aria suprafeţei 6,21796×1010 km² 121,9 arii terestre
Volumul 1,43128×1015 km³ 1321,3 volume terestre
Masa 1,8986×1027 kg 317,8 mase terestre
Acceleratia gravitationala la suprafaţă 24,79 m/s2 2,358 g
Viteza de eliberare 59,5 km/s Perioada rotaţiei siderale 9,925 h
Înclinarea ecuatorului pe orbită 3,13°
Ascensia dreapta a polului nord 268,057° 17 h 52 min 14 s
Declinatia polului nord 64,496°
Albedo 0,343 (bond) 0.52 (geom.)
Date despre atmosfera
Hidrogen (H2) 89,8±2,0%
Heliu (He) 10,2±2,0%
Metan (CH4) ~0.3%
Amoniac (NH3) ~0.026% HD ~0.003%
Etan (CH3-CH3) 0.0006%
Apa (H2O) 0,0004%
